Un filosof a declarat candva ca toti oamenii se nasc egali, ca diferentele potentiale care apar se fac resimtite odata cu nivelul de cunostinte dobandit, caracterul moral pe care fiecare si-l dezvolta si asa mai departe. Nu prea stiu de nivelul de cunostinte, dar intr-adevar cu totii ne nastem egali, cel putin cand vine vorba despre relatii. Cu totii suntem o apa si un pamant in domeniul acesta pana in momentul in care pasim pe taramul Pubertatii, inaintam prin Adolescenta si in final ne oprim in Tara Adultilor. Da, pubertate reprezinta inceputul- binecuvantati fie hormonii nostri, cosurile malefice si matreata care, in viata celui care se bucura de prezenta ei, face ca fiecare zi sa se asemene cu Craciunul.Ajunsi aici, cand ne place de cineva, ne manifestam sentimentele altfel decat sa ii impingem in noroi sau sa ne luam la bataie cu ei si astfel, ajunsi in adolescenta incepem sa avem relatii si odata cu acestea apar si diviziunile dintre oameni fericiti si oameni nu-chiar-atat-de-fericiti.
In contextul in care te simti masochist, singurul lucru care trebuie sa il faci faci este sa te asiguri ca ai un cerc de prieteni in care toti au pe cineva iar tu esti singura persoana care nu a cunoscut “fericirea pe care ti-o aduce o relatie”. Acesta este inceputul sfarsitului. Minunate sunt momentele in care toata lumea incepe sa vorbeasca despre relatiile lor, iar tu stai si te uiti la fiecare in parte fara sa zici nimic, pentru ca in fond…nu prea ai ce sa zici. Eh, poti fi destul de sigur ca in acel moment poti sa incepi sa privesti pe pereti, sa iti comanzi o cafea, chiar sa jefuiesti o banca, pentru ca oricum…nimeni nu o sa te observe pentru urmatoarele 3 ore. Dar, hei, nu poti sa invinuiesti pe nimeni pentru ca, in fond, subiectul nu a fost deschis decat de vreo 20000 de ori pana acuma. Asa ca tot ce poti sa faci este sa dai din cap intelegator la prietena care iti vorbeste despre cat de mult a suparat-o prietenul ei pentru ca s-a dus sambata la fotbal cu prietenii lui in loc sa stea cu ea. Evident, trebuie sa ii dai dreptate si sa o asiguri ca nu este exagerata, pentru ca atat timp cat printre prietenii lui de fotbal se numara Angelina Jolie, Jenna Jameson si Charlize Theron, grijile sunt perfect fondate. Plus de asta, se subintelege desigur, ca orice om are obligatia sa renunte la toata viata sa si sa te tranforme pe tine in centrul universului lui. Daca te opui, inseamna ca pur si simplu nu intelegi situatia!
Astea toate ar fi in regula daca la un moment dat nu ar aparea intrebarea cea mai jenanta si torturanta din lume. Cand esti printre rude de varste matusalemice care incearca sa afle daca este sau nu cineva si pe langa tine, te simti oarecum jenat. Insa intr-un cerc in care pe unii ajungi sa ii consideri-poate nu prieteni, dar amici da, totul devine parca penibil si ajungi sa te simti de parca Degetica ar fi Michael Jordan pe langa tine. Aceasta insa isi cunoaste propriul prolog: mai intai o persoana se uita la tine pe furis, apoi inca una, astfel ca ajungi sa fi tintuit intr-un mic colt pentru un timp care ti se pare apasator de jenant. Iar apoi se aude o voce: “Dar tu…nu ai pe nimeni?” si este momentul in care pur si simplu te vizualizezi intrand in persoana respectiva cu un camion. Si, ca in mai toate situatiile vietii, ti se prezinta anumite optiuni: poti fie sa faci o gluma pe tema asta, fie sa zici sincer si pe loc “Nu, nu am pe nimeni”. Insa, in contextul in care daca glumesti in legatura cu intrebarea respectiva ai cam 80% sanse sa scapi basma curata, poti fi destul de sigur ca in momentul in care vei rosti acele cinci cuvinte vei primi drept cadou fie o vreo replica banal de incurajatoare, fie privirea milei.
Privirea milei este echivalentul cutiei milei in sensul ca oamenii se uita la tine cu niste ochi de parca ai avea o boala terminala… Oare ei stiu ceva ce tu nu stii? Nu neaparat, si nici nu indraznesc sa zic ca acea privire are ascunse anumite intentii rautacioase pentru ca sunt convinsa ca in majoritatea cazurilor nu este asa. Insa oricat de bune ar fi intentiile, oricat de cumsecade vorbele, tot te simti de parca ai merge pe strada intr-o zi ca oricare alta si de-odata cineva ti-a pus in mana 5 bani si a zis “Sa te ajute Dumnezeu!”.
Aceasta este diferenta care survine intre oamenii fericiti si oamenii nu-chiar-atat-de-fericiti. Nimeni nu este mai bun ca celalalt, insa oamenii care au cam totul tind sa ii faca pe restul sa simta destul de clar faptul ca ei nu au chiar totul prin gesturi total inofensive dar care se fac simtite. Este imposibil sa vorbesti cu o persoana careia ii merge bine in domeniul care la tine se duce pe apa sambetei pentru ca inevitabil, dintr-un exces de bunavointa persoana iti va arunca privirea care parca te face sa te simti si mai ciudat, si mai trist, si care in final nu te consoleaza cu nimic. Persoana aceea nu te va putea intelege, pentru ca in fond nu stie cum este sa fii in situatia in care tu te afli de o multime de vreme. Este ca si cum ai incerca sa vorbesti cu un clovn despre sensul vietii…
Poate totusi regula nu se aplica mereu, sunt convinsa ca sunt si exceptii dar nu cred ca exista vreo persoana care nu a experimentat privirea sau care nu a servit-o la un moment dat pe o tava de argint, uitand faptul ca oricand s-ar putea afla la capatul acelei priviri, iar daca inca nu ti s-a intamplat sa primesti minunata privire, nu-ti face griji, pentru ca o sa ti se intample in curand.
