Clişee [partea întâi]

Hanul părea pustiu văzut din bezna de afară. O rafală de vânt puternică aproape că-i doborî pălăria din cap bărbatului, dar cu o mişcare iute a mâinii reuşi să o ţină locului. Ploaia necontenită ce şerpuia pe asfaltul rece îl împinse pe om să caute adăpost. Se îndreptă către intrarea principală, trăgând cu greutate de geamantanul din mâna stângă. Pelerina de ploaie era doar un alt inconvenient din moment ce ploaia se năpustea năprasnic asupra micului oraş de graniţă.

Clopoţelul de la intrare sună jovial, iar sunetul produs se propagă nestingherit în camera mică de la intrare şi pe coridoarele învecinate. Pentru un moment, bărbatul se opri în dreptul uşii parcă pentru a investiga locul. Un omuleţ gras şi îndesat îşi făcu apariţia după o uşă învechită şi ţopăi rapid până la tejghea.

– Bine aţi venit la „Hanul Rătăcitorului”. Eu sunt Manny. Cu ce te pot ajuta ?

Faţa bărbatului abia intrat pe uşă nu se distingea. Ţinea capul aplecat, era un pic tras de spate si respira greu.

– Se fumeaza aici ?, veni întrebarea din spatele unui glas răguşit si apăsat. Un moment de linişte pluti în aer, un geam scârţâi undeva la etaj, şi podeaua scoase un sunet prelungit când Manny îşi schimbă greutatea de pe un picior pe celălalt.

– Avem scrumiere in fiecare cameră. În hol nu se fumează, deranjează unii oaspeţi…cu camera cum rămâne ?

Bărbatul se apropie de Manny. Capul nu şi-l ridică dar lăsă geamantanul jos şi întinse palma stângă spre omuleţul nervos. Manny observă mănuşa lucioasă ce acoperea mâna oaspeelui.

– La etaj, pe partea sudică. Să fie cu rame bune la geamuri. Mâna bărbatului aştepta întinsă cheia.

– 5$ pe noapte, camera 103. Plateşti mâine dimineaţă la mine sau la Martha – ea e soţia mea. Somn uşor. Apucă cheia din registru şi i-o aseză in palmă. Omul se rasuci pe călcâie, apucă geamantanul şi plecă apăsat spre scări. În urma sa lăsă o dâră de apă.

[to be continued]

Distinsul regizor Alfred Hitchcock a reuşit în perioada filmului alb-negru să fie o sursă de idei complet inedite pentru perioada sa, chiar una aparent nesecătuită. Cunoscut ca şi pionier al filmelor thriller, el a reuşit in zilele unor tehnologii aflate abia la debut, prin intermediul umbrelor, oglinzilor si unghiurilor atent construite să depăşească bariera de pânză dintre spectator şi film, imaginile din filmele sale fiind imprimate în memoria noastră încă mult timp după vizionarea filmului. Personal mi se par mult mai tensionate filmele sale decât orice apare acum pe ecran, chiar având în spate fermele de randare grafică si industria efectelor speciale. Nimic nu se compară cu o scenă inteligent construită, cu o atmosfera tenebroasă şi cu imprevizibilul apărând la fiecare colţ. Sunt de părere că dacă Hitchcock ar fi trăit în vremea filmului color, tot talentul său ar fi fost irosit. Imaginea cu nuanţe de gri i-a conferit o pânză ideala pe care maestrul a putut „picta” opere de arta.

Care este legătura dintre clişeu, textul de mai sus şi Alfred Hitchcock ? Nu una directa, dar în ceea ce priveşte clişeele, Hitchcock le-a inventat pe cele mai multe din domeniul cinematografic. Tot ceea ce acum noi considerăm clişeu de imagine/idee artistică consumate în faţa ecranului ne provoacă uneori râsul, alteori reacţii de repulsie fată de calitatea proastă a producţiei, dar în esenţă ce sunt clişeele dacă nu idei extraordinar de bune, care au fost folosite până la epuizare ? Dacă acum le privim cu dispreţ ar trebui să ne gândim că la un moment dat au fost atât de bune încât toţi s-au repezit să le repete sub diferite forme. Cu toate acestea, clişeele au o putere expresivă foarte mare. Efectul e transmis imediat, ideea se propagă nestingherit către spectator, şi intenţia este corect inţeleasă.

Regizorul Quentin Tarantino se bazează exact pe această putere expresivă a clişeelor, intr-un scop invers însă, pentru a crea imagini ironice. Filmele Kill Bill vol1, Kill Bill vol2 si Grindhouse şi într-un mod mai puţin evident şi celelalte producţii ale sale sunt pline de astfel de imagini aparent destructive pentru imaginea unei creaţii artistice, dar folosite in mâna acestui regizor apreciat resursele oferite de clişee par într-adevăr nesfârşite.

De ce le ocolim atât de mult atunci ? Pentru că sunt în antiteză cu originalul, pentru că vrem noutate, nu repetiţie, pentru că vrem progres. Dar în acelaşi timp, nimic nu e mai bine potrivit decât un clişeu atunci cand ai nevoie sa transmiţi un mesaj, o idee, o perspectivă. Imaginile iniţiale au fost atât de bine construite încât efectul este instant si nu denotă decât cultură în plus pentru cel care le foloseşte, pentru că demonstrează că are repere faţă de ceea ce argumentează.

Clişeele sunt un produs secundar al industrei artistice dar mi se par că reprezintă exact acea floare de colţ gasită involuntar pe un drum lăturalnic în drumul spre vârf. Unde am fi acum fără clişee ? Textul de mai sus se vrea a fi plin de clişee, însă personal nu le-am numărat. Cred că fiecare dintre voi dacă faceţi asta veţi găsi cel puţin cinci. Cu toate acestea, câtă putere de expresivitate oferă ele textului, întrebare care vine impreună cu rugamintea de a ignora lipsa de graţie şi stil în compunerea textului, şi de a privi încercarea ca un exemplu nu neapărat reuşit ?

Răzvan

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Razvan

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s