Citind acum articolul lui Pixie si observand vanjoleala care s-a creat in jurul acestuia, am fost strafulgerat de un gand. „Wow, ce chestie! Am inceput sa discutam si politica!”.
Nu doresc acum sa discut articolul ei ci semnalul de alarma pe care orgoliul meu adolescentin mi l-a tras. Cum oameni care abia daca acum prins cativa ani din comunism, si atunci invatau sa mearga si sa vorbeasca, vorbesc despre cat de greu era atunci si cat de naspa e acum. Cu maturitate, seriozitate si nu in ultimul rand, disperare si pasiune. ( patriotismul se presupune ca toti il avem )
Asadar, ne maturizam. Like… helloooo?! What the fuck? Vorbesti serios? Dude, c’mon! Ai 19 ani, HELL NO!!
Sunt anumite semnale in viata care in general te avertizeaza ca vine o noua perioada. Cand incepi sa fii recunoscut de profesori, cand incepi sa-ti faci din ce in ce mai multi prieteni, cand nu prea te mai intelegi cu parintii, cand vrea sa luati o pauza ( ma refer la partenerul care este sublim, dar lipseste cu desavarsire, ca in primul articol semnat Pixie ), cand incepi sa ai mai multa incredere in tine, etc. Stii ca de-acum incolo va fi altfel, desi dai minima importanta acestor semnale.
Asa si acum, pe langa acest semnal ( incepem sa ne plangem de actualii conducatori politici, partide, guverne, hai sa ne certam ca sigur tara va fi mai bogata dupa asta, etc ), am mai observat altele in ultima vreme. Am prieteni care termina facultatea sau care s-au apucat de lucrat; sau au plecat pe-afara ( studii sau munca, nu conteaza ) sau sunt in rezidentiat sau aproape ca se casatoresc. Si atunci, un pitic colorat, ciufulit si copilaros tipa in mine: „Baaaaaa, sa nu patesti si tu asa!!! Perioada mea n-a trecut!!”.
Este inevitabil. Timpul trece, diverse perioade vin si pleaca iar noi nu mai suntem chiar copii. Nu putem spune ca suntem chiar adulti, in primul rand datorita inversunarii mele puternice asupra acestei titulaturi.
Totusi, la o analiza mai atenta, facem pasi mari in aceasta directie. Facem facultatea ca sa avem responsabilitati, sa castigam bani, sa ne putem intretine o familie si sa facem ceva cu viata noastra. Urmeaza sa avem in mainile noastre firme intregi, sa coordonam activitatea unor grupuri de oameni, sa fim sefi de proiecte, sa salvam vieti, sa programam software ce va usura semnificativ lucrul pe PC, sa invatam tinerii de maine, sa construim sau sa punem bazele unor zgaraie-nori, etc. In cateva cuvinte, vin responsabilitati mari. Ne maturizam, ne facem un pic mai seriosi ( ne ia lumea mai in serios cand avem ceva riduri in plus ) si urmeaza sa fie din ce in ce mai. Mai complicat. Mai serios. Mai responsabil. Mai matur. Mai stagnant. Mai putin schimbator. Mai revoltator, totul.
Acum stau si ma uit la ce-am scris si ma gandesc: oare unde vreau sa ajung? Sa le spun ca ne maturizam si ca devenim adulti? Dar ei nu stiu asta? Poate ca da, poate ca nu. Insa sunt convins ca unii sunt prea angrenati in rutina cotidiana si in grijile cele de toate zilele ca sa acorde putina gandire acestui subiect. Una peste alta, colac peste pupaza, studenta peste profesor, this is the bottom line: we’re becoming adults. Si n-oi sa uit niciodata ce mi-a spus cea mai buna prietena a mea: „Bai, nu mai fii asa serios. Parca esti ca adultii aia, speriati de orice si care vor sa previna totul”. In spiritul afirmatiei, v-as dori sa va pastrati sufletul tanar si aventuros intr-un corp care se supune legilor fizicii.
Fond muzical: Alphaville – Forever Young ( http://www.youtube.com/watch?v=n7CuJ8cR9sg )
P.S.: Ca sa nu inser undeva prin text asa, ca un raspuns dat de un student trezit din somn la curs, mi-am amintit de o faza. Eram la niste copii de care aveam grija si nu erau prea cuminti asa. De fapt, deja incepusem sa ma hatzan si ma gandeam sa caut ajutor specializat. La un moment dat, unul si-a dat seama si i-a spus celuilalt: „Ba, vezi ca superi un adult!”. De aceea lumea copiilor este atat de fascinanta si interesanta: e ca si cum ai fi intr-o lume mistica si tu, ca dwarf, te-ai feri de centauri suparati si mari.
Iulian
Pleiada 