Arhive pe categorii: Andreea

Articolele scrise de Andreea

Morcovi si plantatii

 

De ceva vreme am inceput sa observ oamenii din jurul meu, si de ceva vreme am constatat o schimbare legata de oamenii cu care conversez. Nu e problema, genul la care ma refer au existat inca din prescolara parca, insa avand in vedere varsta, erau mai putini. Reprezentau parca fobia de pigmei in lumea reala, care, hai sa recunoastem, cat de des se intampla chiar sa ai parte de ea? Insa cu vremea am inceput sa ma simt ca un Guliver in tara Liliputanilor, deci dubla frica si de doua ori mai mult spranceana stanga sus ridicata in forma de dezaprob.

In alta ordine de idei, cand suntem mici avem o fobie de adulti si de toate problemele lor mult prea plictisitoare si in mintea noastra absolut nenecesare. Categoria de oameni la care ma refer eu, asociata cu cele doua idei de pana acum sunt practic oamenii super inalti care se indeasa singuri intr-o botina.

 Nu stiu cat de clara am fost dar, da, sunt oamenii care la varsta de 20-21 se poarta de parca ar avea 40.

Mereu am avut o oaresce neintelegere fata de oameni de genul ala; poate pentru ca sunt imatura, poate pentru ca sunt inconstienta si neserioasa, sau poate pentru ca am senzatia ca toate isi au un timp si o varsta. Nu vad de ce un om care abia isi incepe viata isi acorda atata importanta de sine incat iti da senzatia ca maine sta sa redescopere Uraniul, de ce un om care are posibilitatea sa vorbeasca despre orice in lumea asta se limiteaza la a discuta chestii incredibil de anoste si reia aceleasi discutii despre proiecte, scoala, profesori si probleme. Pur si simplu nu vad si punct.

Iar sursa raului care o consider in asta, stupul oamenilor de genul asta o constituie, dupa parerea mea umila, organizatiile studentesti. Student fiind, nou in oras si toate cele, o chestie de genul asta iti pare mana cereasca pentru ca apuci sa cunosti oameni noi fara a parea prea disperat, si toti merg acolo initial cu o oarecare blazare in privire pentru a nu fi depistati. Ceea ce urasc eu la astfel de chestii este faptul ca incearca sa iti anihileze personalitatea si sa te faca intr-un mic robot cu replici standard si mottouri atat de penibile incat daca ai fi la un liceu American ai avea nevoie de echipament de scufundari la cat ai sta cu capul in WC.

Regret sa spun, dar niciodata nu am putut cunoaste genul asta de spirit de echipa. Prefer o intalnire in oras la un joc de darts si bere (Guiness) decat o adunatura de oameni postati intr-o clasa prafuita, discutand idei care sunt la fel de importante pentru omenire cum e betisorul de ureche cand tu, de fapt, vrei sa te speli pe spate.

Nu zic ca nu ai ocazia sa cunosti si oameni interesanti sau de treaba, iar daca iti place sa iei totul in serios, cu siguranta iti poti gasi sufletele pereche; daca esti altfel nu si vei fi la randul tau criticat ca nu te implici. Insa e cam greu sa te implici in ceva ce nu crezi si ti se pare de suprafata. Vei fi criticat si daca ai senzatia ca e doar de suprafata.

Si poate nu e vina noastra ca devenim asa, poate intr-adevar de vina e ceea ce ne inconjoara. Sunt oamenii pe care ii vedem atat de seriosi, de pregatiti si impotriva carora simtim nevoia sa concuram, sunt parintii care ne tot imping de la spate pentru a avea motive de lauda mai tarziu dar vina nu trebuie indreptata numai in stanga sau in dreapta caci e si a noastra. Din toate cu moderatie iar seriozitatea nu ar trebui sa faca exceptie, ba chiar cred ca ar trebui sa fie un principiu mai mediatizat decat scalpul lui Basescu- care aparent va mai plana pentru inca cinci ani.

                                             „Si in a 8-a zi, Omul a creat morcovul…”

Stiu cat de cat partea cu Geneza, dar daca Dumnezeu a creat in sapte zile lumea, omului i-a luat cu siguranta doar o zi ca sa inceapa sa isi faca probleme. E partea pe care au uitat sa o includa.

Raman la ideea mea totusi ca nu vad de ce si din nou, poate neseriozitatea mea prevaleaza in gandire precum si lipsa de griji fata de chestii cu adevarat importante. Dar la varsta asta mi se pare ca doua sunt grijile valide care ar trebui sa ti le faci: scoala si banii de buzunar, si chiar si alea cu moderatie pentru ca sa mori din cauza stresului mi se pare cea mai mare risipa de viata facuta vreodata. Orice altceva este o pierdere de vreme si o complicatie care chiar nu isi are rostul in contextul in care trebuie sa te distrezi si sa te relaxezi.

Tin minte ca in primvara asta eram intr-o zi la sala de lectura si pe langa cele de citit pentru scoala aveam si o carte de J.R.R. Tolkien care de vreo 30 de minute ma tinea mai ocupata decat trebuia sa ma tina Dreptul Civil. Moment in care un coleg a venit sa ma intrebe ce citesc. Raspunsul meu a fost urmat de un ras ironic si de o replica tipica:”Tu mai ai timp sa citesti si altceva?”. Da, multumesc, intotdeauna am timp sa fac si ceva placut. Si asa ar trebui sa aiba toata lumea.

Problema nu este alcatuita din oameni care invata sau muncesc ci din oameni care, afectati de munca fie ea intelectuala fie fizica se lasa trasi intr-un spatiu in care nu isi dau seama ca se afla. Isi fac nu numai lor rau prin faptul ca uita sa se distreze, sa mai faca si altceva si fac rau celor din jur prin faptul ca ajung sa devina anosti si putin falsi.

Vad prea multi oameni seriosi, prea multi oameni stresati, prea multi oameni care isi circumscriu subiecte de discutii standard si safe, oameni care efectiv uita sa se bucure de lucruri ce reprezinta clisee gen „fiecare zi” si care- no offence- risca sa reprezinte in curand plantatii pentru morcovi. Poate ar trebui cu totii sa incepem sa ne mai bucuram, sa mai radem si sa mai iesim; sa nu mai stam cu nasul in probleme si sa devenim ceea ce ar trebui sa fim… oameni!

Andreea

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Andreea, Autori

Jesse McCartney, what up dog?!

“Draga Domnule Jesse McCartney,

As vrea personal sa va felicit pentru noua dumneavoastra melodie “Leavin’” in care m-am convins ca si muzica Americana poate sa dea mult prea proverbialul chics in stil mare si grandios.

Sunt extraordinar de curioasa in schimb cine v-a fost muza: Beyonce, Kevin Fetherline sau toti albii liceeni cu aere de negri de cartier? Personal as zice ca toti trei. Si mai personal as zice ca in ciuda versului “just tell him to the left” inca nu ati adoptat in totalitate stilul lui Beyonce desi ati fost aparent la un sutien paietat de a avea acelasi cantec. Nu va faceti grii, cu effort si putina vata, se rezolva si asta. Toate cele bune,

Pixie”

Cam in genul asta as formula o scrisoare Ne-Sirului Jesse McCartney pentru aberatia de cantec care doar ce l-am ascultat unde minus gesturile si niste crema de pantofi pe fata canta efectiv in stilul dezolant al canteretilor negri care au avut un buget de 10$ sa isi faca un clip.

Aspectul de scobitoare masculina chiar nu il facea credibil in rolul masculului caruia ii place de o tipa si incearca sa o convinga sa isi paraseasca prietenul, pentru ca Jesse aparent “does it better”. Va cred ca nu v-ati terminat studiile la Oxford, dar lasati jargonul unde ii sta bine ca pe dumneavostra e pur si simplu ridicol si penibil. Talk white!

Bine, acum nu zic ca nu o fi avand sustinatori. Domnul Kevin Fetherline, sunt sigura ca i-a apreciat imaginea. Doar la inceputul carierei sale a sustinut ca atunci cand se va lansa, lumea va uita de Eminem. Singura problema a domnului Britney Spears a fost ca 5 minute mai tarziu cariera lui luase sfarsit.

Binecuvanta fie pauza mea de tigara ca asa mai ajung si eu sa ma proptesc in fata televizorului si sa ma pun la curent cu voga muzicala.

Pe locul doi in Topul odioaselor chestii pe care le-am ascultat in ultima vreme a fost DJ Project “Hotel” in care nu vom stii niciodata daca solista lalaie un cantec de dragoste sau face advertising pentru vreun hotel care inchiriaza cu ora.

Hilar mi s-a parut ca, fiind o data intr-un autobuz, tipului din fata mea i-a sunat telefonul. Melodia evident era „Undeva in Balcani” a crevetului nostru national Puya! Nu a fost rea prima oara cand am auzit-o, refrenul era chiar destul de catchy in mod bizar. Nu a fost rea nici cand am ascultat-o a doua oara, insa la un moment dat am pierdut sirul datilor cat a fost difuzata pe toate posturile de radio si televizor. Momentan Imnul Romaniei sta ascuns intr-un colt de studio si isi plange zielele ferm convins ca peste 3 ani la Olimpiade o sa auzim „Undeva in Balcani”.

Urmatorul pe lista de anormalitati este Millow cu melodia lui “Ayo Technology”. Nu o sa ma iau de voce, de tipa care danseaza sau ceva de genul asta, pentru ca mi se par chiar aspectele pozitive ale cantecului si clipului. Minus vreo doua chestii, m-ar fi lasat fara material…

Insa, domnule Millow, versul dumneavoastra in care specificati ca v-ati saturat de tehnologie si ca vreti ca fata sa vina sa se aseze peste dumneavoastra ma face sa ma gandesc ca ati prea googleit internetul pentru aparatura care ofera placeri dubioase…

Partea mea preferata este cand domnului Mileu ii curge miere in cap, incat daca probabil s-ar prelungi decorul in sus, majoritatea spectatorilor s-ar gandi ca poate a uitat cineva sa duca pescarusul la baie azi. Asta si mierea expectorata mai putin decat lasciv te duce cu gandul la doua chestii: a) domnul Millow are o boala stomacala b) domnul Milow este un stup sub acoperire.

Ultima dar pe departe cea din urma, va rog sa o felicitam pe Lady Caca- adica GAGA. Aparent numele i-a fost dat de catre managerul ei care avea senzatia ca vocea ei suna izbitor de leit cu cea a solistului de la Queen, Freddy Mercury. Tot ce pot sa zic e: saracul Freddy Mercury, lucrezi ani de zile sa ajungi in top, mori de SIDA si 15 ani mai tarziu iese la suprafata un pudel oxigenat in chiloti de metal si aia este mosternirea ta lasata lumii.

Ultimul ei hit “Nothing else I can say” m-a facut sa regret faptul ca imi facusem de mancare mai devreme si ca am ajuns sa apuc inceputul secolului 21. In ampla confuzie de ce sa rad mai intai, mi-a sarit in ochi funda de par din par, Femeia cu siguranta e prima care isi rezerva parul epilat pentru zile negre, cand isi confectioneaza accesorii din el; asta desigur cand nu ii fura frizura lui Ace Ventura…

4 comentarii

Din categoria Andreea

Sfanta regula, sfant principiu

In ziua de azi, luptam cam pentru tot ce se poate: drepturile animalelor, padurile care trebuiesc salvate, conservarea energiei si altele. Desigur, mancam de la KFC, aruncam hartiute in oameni nevinovati si uitam lumina aprinsa la baie. Dar suntem oameni si greselile sunt incluse in pachetul promotional al existentei.

Cand vine vorba de cei din jur insa, luptam – sau ar trebui sa luptam- pentru a pastra un echilibru: intre relatie si prieteni.

Ce va urma, precizez ca se aplica atat pentru baieti cat si pentru fete, intrucat din experienta si cunoscuti am observat ca in situatii de genul acesta, codul genetic e un detaliu lipsit de orice importanta, a carui prezenta asigura doar o diferenta de par facial.

Priveste-o cum vrei, dar unul din marile avantaje de a fi singur e ca poti petrece timp nelimitat cu prietenele deoarece odata ce apare o relatie o sa ai un singur lucru de facut: sa deleghezi, sa deleghezi, sa deleghezi. Si asa apar zilele cand te vezi cu persoana in cauza si zilele rezervate strict prietenilor sau prietenelor in functie de ce ti-a daruit Dumnezeu la nastere.

Astfel, chiar si in cazul in care cresti ca o buruiana de bratul persoanei cu care esti, tot o sa trebuiasca sa te rupi de mijlocul tau de subzistenta primar si sa te intorci acolo de unde ai pornit. Asta in conditiile in care nu ai aparut pe Pamant cu “iubi” de mana si consideri perfecta idea de a-ti arunca orice urma de individualitate personala pe fereastra. Asa apare principiul : „girl time” respectiv „boy time”.

Bulversant cu accente profunde de enervant, este insa ca multi nu inteleg sacralitatea acestui principiu cu care parca lumea s-a intalnit inca de cand Adam s-a hotarat sa iasa la o bere cu prietenii iar Eva la un Martini cu fetele. Din experienta pot sa spun ca atunci cand ies cu prietenele mele singura prezenta masculina pe care o toleram este cea generala, adica cea abordata in discutii misogin de haioase sau stupid de romantice, pe care a doua zi nu le vom recunoaste nici in ruptul capului. O singura exceptie exista la regula sacralitatii prezentei absolut feminine in cadrul intalnirilor noastre: chelnerul dragut care ne serveste vinul, mai mult insa nu.

Daca o sa suni, fii sigur ca ar trebui sa primesti strict patru cuvinte, doua dintre care ar fi “buna” si “pa”. De ce? Pentru ca in seara asta, timp de patru ore nu ai ce cauta in viata persoanei respective decat ca o abordare generala. Si da, poti fi sigur/a ca vei apare in discutii, chiar si sporadic, unde ti se va face o recenzie saptamanala in functie de ce ai facut bine si ce ai facut rau. Nu te teme, maine dimineata nimeni nu o sa mai tina minte nimic….Insa toata lumea va osberva si va tine minte ca ai sunat de patru ori cu o seara in urma, ca jumatate din seara a fost petrecuta incercand sa ti se explice tie cine a venit si ce ati vorbit si cum cu fiecare telefon un papuc a inceput sa prinda incet, incet contur deasupra persoanei respective.

Personal, voi rade de faptul ca sunteti legati la nivelul cordonului ombilical si ca maginifica voastra relatie e portretizarea perfecta a lui Hercule Poirot si a unuia din cazurile sale mult prea cunoscute ca sa imi sara in minte acum. Daca incepeti sa vorbiti unul cu altul de parca inca nu ati ajuns la pubertate, in ideea ca este romantic, voi mai cere un pahar de vin.

Am auzit multe persoane plangandu-se de asta, iar cele care nu se plangeau cu siguranta o gandeau sau puneau vreo fata cand se uitau la telefon si vedeau cine apeleaza, ba mai rau daca persoana in cauza isi facea aparitia fara invitatie si cu atat mai putin un anunt. Fata, baiat, ficus, orice ai fi nu ai ce cauta acolo si daca incalci principiul ai 90% sanse sa te dai cu capul de o cearta. Nu acum totusi, stai linistit/a, e timp si pentru asta- intotdeauna este!

Da, stiu, e trist, dar din pacate pana nu-ti impodobesti palmaresul cu o vizita la Casa Casatoriilor ai sanse de 80% sa ramai fara persoana draga tie, pentru ca asa merg lucrurile…dupa aceea proportia scade la 50%.

Concluzia ar fi deci urmatoarea: leaga-te cu sfori de persoana respectiva si o sa gasesti ca te-ai legat de fapt de aer pentru ca orice miscare de genul acesta te face sa pari de parca ai uitat sa fi intarcat la varsta potrivita si cu o co-dependenta pe care numai o ranga ar putea sa o franga in doua.

6 comentarii

Din categoria Andreea

Zile in care Universul are crampe

Sunt zile care pur si simplu nu merg… Soarele straluceste, pasaricile canta prin copaci pe jumatate degerate ( ca de’ traim in Cluj!) dar pentru tine nu e asa. Asta este ziua cand Universul s-a trezit de dimineata si s-a hotarat ca pur si simplu nu ii place fata ta, asa ca azi vei fi jucaria lui personala de rontait. Universul are crampe, iar tu esti ovarul pe care il detesta!

Totul incepe cu faptul ca trebuie sa te trezesti de dimineata pentru vreo chestie de la care ai vrea sa absentezi (in cazul meu a fost inotul) dar esti constient ca totusi trebuie sa te duci (sandwhichurile alea americane cu siguranta nu au tonifiat muschii). Asa ca te ridici, te imbraci, si incepi sa iti cauti jumatate de ora un rucsac care peste noapte a fost destul de suparat incat sa prinda picioare si sa se ascunda cine stie pe unde.

Apoi te urci intr-un taxiu, ca in urma cu cinci minute tu trebuia sa fii prezent in partea cealalta a orasului. Si dai peste un om care atunci cand ii zici “Complexul de natatie” se uita la tine de parca ai spune “trichifonie” (da, doar ce am inventat cuvantul asta si decretez ca inseamna oamenii care au mania sa care trei telefoane dupa ei in idea ca ii face mai interesanti).

Conduce vreme de 5 minute si dupa aia il auzi ca intreaba in statia mai pe soptite (intrucat tu nu stai la nici jumatate de metru in spatele lui) daca stie careva unde e Complexul de Natatie. Inca trei minute de tacere, si se gaseste vreo progenitura a lui I.R. Baboon si Paris Hilton care intreaba “Ce e ala?”

Ajungi pana la urma, dupa ce taximetristul isi insuseste cuvantul dificil de “Natatie” (nu de alta i se spune Complex, pentru ca sunt destul de sigura ca i-am dezvoltat omului vreun complex de inferioritate fara sa-mi dau seama) si treci pe langa niste muncitori care au senzatia ca ai dispozitia necesara sa fii fluierata. Mica paranteza, sunt cat se poate de convinsa ca daca rolurile genurilor s-ar inversa, toti barbatii din lume ar considera asta un mare compliment.

Urci scarile, intrebi vreo trei persone unde trebuie sa te duci si pentru ca esti atat de grabit, au senzatia ca esti vezi Doamne dezagreabil, asa ca iti raspund si ele in sila. Urci, urci, urci si stai la rand sa iti primesti cheia de la dulap, cand observi ca persoana din fata ta este o femeie cu un copil- un baiat, si esti cam 99,9% sigura ca vrea sa il aduca in vestiarul de femei. Adevarat gandit-ai si minunata femeie isi duce baiatelul la vestiarul de femei, de parca scopul meu de a veni la bazin a fost sa vad un show de striptease cu character heterosexual pedofil. Inaintez si incep sa bombanesc femeii care da cheile despre cat de aiurea este situatia. Femeia nu gusta umorul sau observatia mea (aparent ea este PRO showului cu caracter heterosexual pedofil) si se uita la mine de parca as fi cazut de pe luna. Ii mai zic si ca sunt de la Drept – macar sa am o explicatie pentru felul in care ma tot priveste.

Ma schimb, ies din vestiar si la un moment dat aud o voce enervanta din spatele meu- fix persoana pe care nu inca nu stiu daca e in regula sau daca trebuie sa o evit. Si desi eu parca vreau sa ma mentin in dulcea incertitudine, persoana aceea se tine dupa mine, si imi vorbeste si imi zice, cate in luna si in stele, fapt care ma face sa imi aduc aminte de episodul cand aveam 7 ani si mi s-a incurcat in par un scaiete. In general as fi facut conversatie cu draga inima, ca doar nu mi-am petrecut viata intr-o cutie, INSA nu acum, nu azi, nu fara o cafea mare in mana.

Astfel ca ajungem sa stam de vorba, si afland ca sunt fumatore zice:

“Vai ce fain!”

Okay, urasc asta…. Sa aud o reactive gen “vai ce groaznic” e de inteles, chiar nu ma deranjeaza; dar cred ca mi s-a intamplat numai de doua ori in viata sa mi se zica ce super ca fumez, si ambele dati implicau persoane fumatoare care isi uitasera tigarile acasa. Sa aud asta de la o persoana nefumatoare mi se pare nu numai ciudat dar retardat, si ma face sa etichetez inevitabil persoana drept lipsita de coloana vertebrala intr-un context social. Avea sa fie persoana care a inceput sa fumeze pentru ca toata lumea facea asta si adevarul e ca daca nu ai o tigara in gura nu poti fi nici sociabil nici placut….

Si pentru ca deja aveam destule motive sa fiu nu chiar draguta, am intrebat-o daca fumeaza. Evident nu, dar a fumat pentru prima oara cu doua saptamani in club, ca toata lumea facea asta, si a incercat si ea. Vai ce surpriza, la asta nu ma asteptam! Totusi cand ii dau un sfat, sare ca ea nu a facut-o de fapt ca fuma toata lumea, ci pentru ca vroia ea. Asta spune foarte multe despre inteligenta persoanei respective… Coplesitor, zau asa…Screm si eu un zambet, ca da desigur, cum sa nu?

Colac peste pupaza, apar si doi tipi, colegi dar pe care nu m-am prea omorat sa ii observ la ore. Zic amandoi ca sunt din Gherla, si fac si eu o gluma. Dreptacii in schimb nu au simtul umorului asa ca se limiteaza la a ma privi ciudat. E vina mea ca sunt de acolo? Eu sunt din Braila si am cunoscut tot felul de glume si in Bucuresti si aici. Ma bosumflu eu si incerc sa par masculul Alpha?

Iar dupa aceea incep discutiile despre bal, care aparent la bazin au fost context de lauda: au sponsorizat parintii, vai dar du-te la compania X- unchiul meu e mare de tot acolo, mi-am albit dintii si am dat 5000 de lei noi! Femeie, se numeste pasta de dinti si apa, daca le folosesti chiar si o data pe luna au effect, crede-ma. Cum subiectul chiar nu ma interesa, si conversatia devenise deja ciudata m-am ridicat si am plecat.

Persoana care inca nu aflase de pericolele fumatului dupa mine, si iar imi aduc aminte de cat vroiam sa imi tai si parul doar sa nu mai trebuiasca sa trag atata de scaiete, ca oricum nu iesea. E parca blestemul meu, de fiecare data cand nu support o persoana exact acela e omul care efectiv ma hartuieste cu oferta lui/ei de prietenie in timp ce eu sunt gata-gata sa pun mana pe plici. Valea! Poc! Poc!

Este ora 10:45 si deja ziua merge fantastic. Stiu ca exista un singur mod de a rezolva problema- baricadare totala in casa pentru restul zilei pana cand Ju-ju-ul dispare. In alta stare de spirit, cinismul mi-ar fi fost mai putin pronuntat, poate aproape inexistent. Cum insa nu e alegerea mea, fac soldul final: mancare am, WoW am, partial in doua saptamani- am!

Intr-o mult mai buna dispozitie azi,

Pixie

4 comentarii

Din categoria Andreea

Oooh, look, story!

             

                 People were gathered as much as the small street could accommodate, and every now and then angry yells of approval would be heard towards a man that was sitting on an improvised podium, and which was carrying out a speech, that to the listeners seemed nothing short of igniting.
                 In any other situation, the man could have hardly passed for an orator, as his face lacked the charisma needed so as to attract an auditory visually. Tall, with graying hair on the sides of his head and a long pointy beard, the man seemed ready to blow away at the following stronger gust of wind that would appear. His face was even less appealing, marked by wrinkles of premature old-age. Even more so, his eyebrows shaped in the form of a “V” when he would frown, accompanied by the so often smile that would appear on his face whenever the crowd approved of his words, made his image somewhat frightful, like that of a devil.
                 Despite such a disadvantaging physique however, his voice was strong and convinced of the truth it spoke, his hands describing vigorous gestures at every word he would emphasize.  
             

                  ”Long has the world been plagued by their kind and many righteous and noble souls lost their immortality and peace dew to their unholy birth! They know what they are, even more, so they always knew!” he yelled, pointing towards the luxurious house that stood in front of him, and the mob approved his affirmation with yells and hollers.
              

                    “And instead of admitting to their crimes, proving humble of their shame, they hid it for centuries thinking that the common folk would not see through their disguise! They represent a taint on our blood, a shame and a curse!”

                      Again the crowd roared with approval, fueled by the energy of his very speech, entranced as if by his conviction and devotion to his beliefs.

                   “Is it not bad enough that the scourge of all which is divine and righteous are living as kings, when they should have known no better existence than that of the maggots that they are?!” the man rhetorically inquired “ Is our country to always live with the specter of their demonic family? What will stop them from ravaging the bodies of your loved ones for their sick want for power and knowledge?  The bodies of your mothers and your fathers, your bredrin and your wives!” 

                      The specter of his words seeped deep into the people’s hearts, as the man made a theatrical pause so as to assess the impact of his words. Proud of reading anger on the men’s faces and fear in those of the women, he carried on with force.

                      “And now, a child is born to carry on this proud bloodline! One as impure and unholy as the lot of them, which hides in its heart the venomous poison of corruption! As a weed it will grow, carrying in his or her loins the plagued seed of damnation, of malice and of necromancy! ”

                       The door of the house opened and in that moment, all eyes turned towards the man that was standing in front of it, including those of the agitated orator. The occupier of the house however looked far from the image of any man that ever walked the face of this world. His face was livid, as white as wax, and his eyes, once clear blue, bore deep and purple circles beneath them, while the pupils were sickly and red. His red shoulder-long hair dangled uncombed in his eyes, and it rendered the image of a mad man which in terror and desperation had attempted to rip it with his very hands.  Once revered as handsome, the man seemed but a ghost wondering the world in aimless agony.
 

                     Slowly, he stepped towards the end of the highest step and with a voice that seemed to be almost dyeing he yelled out as much as his grief and sadness allowed it of him, so that all, with no exception, would be able to hear him:

                   “My child is dead! Do you hear that?” he asked, his eyes taking hold of each and every person that was present “My child is dead and my wife is barren!”

                     Ludvich was pleased to see their faces now whipped of any expression, if any one thing would have been able to bring him joy under the present condition, this had been it. They had called him poison, a taint, but what were they other than mindless, unimportant brigands, unable to grasp the true concept of what they could not understand but feared and hated. He had nothing but disdain towards his own people, and their hatred only ignited his own. The man remembered those words, “the plagued seed of damnation, of malice and of necromancy”, repeating them in his head even though the only thing he desired was to forever erase them from his mind. 

                   “Worry not for our plagued seed,” he yelled once more “it will not spread!”

                   Then, throwing a last spiteful glance in their direction, his eyes beaming with unhelpful anger, the man turned his back towards the mob, shuffling his feet towards the entrance. He opened the door, and leaning heavily on it, he entered the house without another word, in the plenary silence of astonished ignorance.

 

6 comentarii

Din categoria Andreea

Scurt ghid de intelegere a raului

   

  In viata, exista idei ce apar cu timpul, idei ce se formeaza si cresc odata cu noi si cu intelegerea noastra referitoare la ceea ce se petrece si are loc in jurul nostru. Insa, inca inainte de a avea primul nostru dinte, aceea legata de existenta unei deosebiri, intre ce e bine si ce e rau, ne este introdusa in modul de gadire si in felul nostru de a privii atat propriile noastre fapte cat si pe acelea ale oamenilor ne inconjoara.
      

    Cartile si filmele reprezinta in principiu cea dintai introducere in lumea acestor deosebiri, iar din ele putem sa spunem cu mandrie ca am invatat nu numai principiile si regulile acestor deosebiri, dar mai ales felul in care putem sa identificam un personaj negatic in viata noastra cea de zi cu zi, astfel:
    

  – Oamenii rai au intotdeauna una sau mai multe probleme de piele: negi, chelie, albinism etc.
  – Oamenii rai fac intotdeauna alegeri gresite in materie de moda: palarii conice, mustati cu varfurile incovoiate sau stil linie trasata cu marker
  – Oamenii rai au accente ciudate (eu una m-am gandit mereu la cati litrii de saliva au fost varsati pe saracul Harry ori de cate ori avea vreo conversatie cu Draco – in tot acest timp insa, nimeni nu s-a gandit sa ii cumpere si lui Harry o umbrela)
  – Oamenii rai au intotdeauna nume pe care niciodata nu le-ai intalni in realitate: Isengard, Voldemort, Basescu.
 
Acum, evident, problema intervine in momentul in care uitandu-ne in jur realizezam ca adesea in realitate cei buni nu se prea deosebesc de cei rai atat de clar pe cat ne-am dori: solarul i-a rezolvat lui Gollum cel de zi cu zi problema tenului, Spanul a beneficiat de implanturi de par, iar Hitler si-a facut in sfarsit rost de un stilist care vorbeste precum tipul de la Povestiri Adevarate. Din pacate insa, Basescu n-a putut schimba nimic asa ca s-a consolat luand parte la o hora…

Deci cu exceptia acestui ultim personaj, posibilitatea de a depista fizic o persoana rea s-a prabusit, mai ales daca adaugi faptul ca acolo in lume exista oameni cu fetisuri ciudate pentru chelii, mustati si chiar negi ajungi la concluzia ca desi pentru tine cineva poate fi rau sau actiona rau, pentru altul persoana respectiva actioneaza just. Ideea este ca in viata totul este relativ, ceea ce pentru o persoana reprezinta frumos, pentru alta este urat iar prin analogie ceea ce pentru o persoana reprezinta binele absolut, pentru alta inseamna maleficul personificat (copiii mici).

Parerea mea, spre exemplu, este ca Gollum a fost profund nedreptatit cand de fapt saracul avea nevoie de terapie si intelegere. Omul isi gaseste si el in sfarsit un inel frumos si de bun gust- in regula, poate isi omoara fratele intre timp, dar cati din noi nu s-au enervat de-a lungul vietii din cauza ca unii oameni ne-au luat lucrurile fara sa ni le ceara? Gollum doar refuza a fi ipocrit si a a actiona intr-o maniera pasiva-agresiva. Este fericit, la moda, ba unde mai pui ca trece si pe un regim lipsit de E-uri si bogat in Omega 3, iar pasul logic urmator ar fi fost sa devina Madonna a Pamantului de Mijloc. Numai ca apoi sa vina Bilbo si sa ii fure Nepretuitul.

Astfel, saracul Gollum sta ani de zile fara un accesoriu bun, unde putem adauga trauma cauzata de pierderea parului si putrezirea masiva a danturii! Singurul lucru care il mai bucura, este ca lumea ii tot spune ca aduce a Kyra Knightly, asa ca pe mine cel putin nu ma mira ca saraca creatura sasaie de fiecare data „hobiti imputiti!”, cine nu ar face-o?

Sunt destul de convinsa insa ca prea putini s-au gandit sa acorde atentie si modestelor doleante ale lui Gollum, etichetandu-l astfel drept clasicul personaj malefic. Baza este astfel, cum am mentionat anterior, ca ideea de bine si rau este relativa si ca adesea depinde din ce punct de vedere si al carui analizezi intreaga problema.

Spre exemplu, in zilele de azi, oamenii tot insista parca sa considere hartia igienica un rau necesar, dar in mod definitiv un rau. Nu am inteles niciodata rusinea unor oameni cand cer acest obiect. Se uita la ea putin tematori, platesc, iar apoi o indeasa repede in jacheta sau in vreo punga prin care nu ar putea sa vada nici Superman. Intrebarea mea este insa „De ce?” Cineva a stat cam o mie cincisute de ani sa inventeze chestia asta, iar noi ne rusinam de ea in loc sa o laudam pentru tot binele care ni-l face si prin toate ce trece. Oare nu ar trebui sa ne rusinam daca nu am folosii hartie igienica?
  
 Aceasi orientare o intalnim si cand vine vorba de alt lucru pe care oamenii il numesc adesea rau. Multi oameni afirma ca minciuna este un rau, ca cinstea reprezinta o virtute ce nu trebuie nicicand uitata si cu atat mai mult ignorata. Insa atat timp cat nu minti ca sa te protejezi pe tine, ci pentru a scuti persoana care este mintita de o suferinta sau de o grija, eu nu inteleg cum ar putea cineva sa sustina ca acesta este un lucru rau. Pana la urma acesta este motivul principal pentru care cu totii, in liceu, ne mintim parintii in legatura cu notele si absentele – nu ne gandim la noi, ci la ei, si cu toate acestea tot noi suntem certati cand/daca suntem descoperiti, acuzati pe nedrept ca am facut un lucru rau!

Bineinteles, acesta nu este un lucru universal  valabil. Exista intr-adevar oameni ce probabil actioneaza tocmai pentru a provoca raul, fara a se gandi la consecinte, fara a analiza temeinic o situatie, sau felul in care persoana ce va avea de suferit se va simti. Iar in astfel de situatii, desi este posibil, este insa in acelasi timp si inútil a incerca sa justifici o persoana ce a intentionat de la inceput a provoca acel rau. Insa dupa cum bine stim, fará rau nu ar exista bine asa ca in absenta raului nu am putea aprecia adevarata importanta sau chiar semnificatie a binelui. Din acest punct de vedere, raul este útil.

Majoritatea din noi (cu exceptia celor enervant de draguti si a unora care si-au petrecut mai toata viata intr-o cutie de carton) am fost acuzati la un moment dat ca am intreprins un rau, ca intr-un fel sau altul am atentat la binele altei persoanei pentru propriul nostru bine si avantaj, fara a se tine cont in vreun fel ca noi am actionat strict in masura in care ne-au dictat noua constiinta si principiile, sperand in finat ca totul va fi bine, ca noi insine am facut un lucru bun sau cel putin ca am incercat sa minimalizam un rau inevitabil.
Astfel, data viitoare cand suntem gata sa considerem un lucru practic de neiertat,  poate ar trebui sa incearcam sa gandim totul din punctul de vedere al persoanei care considerem ca ne-a nedreptatit, sa incercam  sa vedem lucrurile prin ochii altuia inainte sa ii dam foc la casa.

Scrie un comentariu

Din categoria Andreea

Student sa fii, noroc sa (n-)ai!

 

Exista probabil o singura perioada a anului care este mai agitata decat Craciunul, mai frustranta decat Sfantul Valentin, mai plina de patimi decat Pastele, iar aceea este perioada de cazare pentru studenti! In orice oras te-ai duce, cel putin 50% din populatia acestei clase sociale inferioare agaseaza cu cererile sale exagerate pentru luxul unui loc de a sta. Cum se face ca de-odata am inceput sa ne consideram prea buni pentru o cutie de carton in mijlocul strazii? In fond, e si practica: tot ce trebuie sa faci e sa o desfaci si dormi. Haideti oameni buni, ca vorbin aici de comuniunea omului cu natura, deci e important! Plus de asta, se zice ca infectiile si virusii formeaza caracterul, nu?

Totul a inceput in luna iulie….

Dupa un an de atrofiere cerebrala la o facultate privata pe a carei urma a calcat insasi ilustra noastra reprezentanta Simona Senzual (da, vorbesc aici de Romano-Americana), m-am decis ca e timpul sa aleg o facultate unde as putea probabil sa fac cel mai mult rau. Astfel, Dreptul a ajuns sa fie alegerea mea, insa nu orice Drept ci Dreptul de Ardeal, mai bine zis Dreptul de Cluj. Evident, insa cum in liceu printre ultimele mele griji se numara scoala, am intrat pe dosar la taxa la UBB (inca nu sunt sigura cum se scrie Babes Bolyay si dupa parerea mea se pronunta in cel mai stupid mod posibil), ceea ce in traducere libera inseamna: „scoate banii din buzunar ca n-o sa ai unde sa stai”.

Pe langa asta, fata draguta si simpatica- introduceti sarcasm in limitele disponibile va rog- cu care vorbisem sa imi „doneze” locul ei la camin, ma anunta ca ea obtinuse de fapt loc intr-un camin cu numai doua persoane in camera si ca ea putea sa obtina „muuuult mai multi bani” ca sa o citez pe simpatica. Ori, personal, nu prea consideram reconfortanta ideea de a da  o puzderie de bani pe un loc doar ca sa ma enerveze cu regularitate o singura persoana in loc de 3. Asta pe langa gandul care avea sa se instaleze in fiecare noapte  ca ce se va intampla daca aveau sa se faca razii si altele. Unde mai pui ca aveam sa fiu fata care de fiecare data „este la baie pentru ca are o problema de digestie, dar ca, uitati, acesta este cardul ei de identitate!”, eu nu prea cred… 

Asa ca, pe data de 21, m-am gasit in Cluj incarcata cu speranta si prea multe bagaje, ca pana la urma cat de greu poate sa fie sa „vorbesti” direct cu un administrator pentru un loc in camin, parere impartasita si de tovarasul meu de drum, care din intamplare era si prietenul meu. Si pentru ca vad chestia asta in toate filmele, cartile si articolele, vom respecta intimitatea respectivului, referindu-ne la el de acum inainte cu termenul de „Boyfriend” sau „The boyfriend”.

Dupa ore intregi de mers din usa in usa pe la camine unde ne-au intampinat numai umeri ridicati, ni s-a demonstrat exact cat de frustrant si de greu chiar era! Peste tot aceleasi replici „nu se poate face nimic” si amandoi stiam ca sunt baliverne, dar asta e, nu ai ce sa faci sau cum sa lupti impotriva „integritatii” materiale a oamenilor.

Asa ca ne-am decis sa incercam la caminele particulare. Deja aveam experienta lor prin intermediul unei prietene, care statuse in Bucuresti la un astfel de camin, unde conditiile erau formidabile (baia in camera pe mine m-a trimis in extaz) si am hotarat amandoi ca asta este cea din urma solutie.

Insa Clujul a decis sa ne trimita niste surprize: caminul din Gheorgheni era ocupat pana la maxim (cum, nu stiu ca arata deplorabil), celalalt camin care din cate am retinut se numea Sportiv, iti intorcea stomacul pe dos. Pur si simplu nu imi venea sa cred, dar stiam ca mai erau doua de vizitat langa Liceul de Transporturi. Unul din ele era ocupat si in aceeasi stare ca si celelalte, insa cand am ajuns la celalalt, pentru un moment ne-am bucurat caci administratorul ne-a spus ca intr-adevar mai erau locuri acolo….insa a uitat sa precizeze faptul ca respectivul camin arata ca un sanatoriu unde sufletele studentesti se duc sa moara. Paturi din fier cum sunt cele din spital, pereti crapati, baie care iti aducea aminte de povestile cu evrei din Aushwitz, wc-uri crapate, astea erau doar una din putinele surprize. Totusi un student fara cazare, ramane un student fara cazare si stand de vorba timp de jumatate de ora pe un trotuar prafuit, pentru un moment ne-a trecut prin gand sa acceptam.

   Si intram inapoi in locul unde s-au filmat „Tales from the Crypt”, cand realizez ca noi nu am vazut bucataria, loc care mie personal imi spune foarte multe atat despre o casa cat si despre un camin. Norocul nostru ca era o femeie de servici prin preajma.

-Nu va suparati, incep eu, bucataria?

– La stanga dumneavoastra! raspunde femeia.

Care stanga nu stiam la care se referea pentru ca in stanga pe care o cunosteam eu nu vedeam decat o incapere ce imi parea iritant de mica, incadrata de o bezna ciudata si cu un singur led mic rosu.

-Aprindeti lumina! ma indemna femeia. Aprindeti lumina!

Asa ca, cu o oarecare ezitare in miscari, am apasat pe intrerupator si continutul respectivei incaperi mi-a devenit vizibil: marea bucatarie era o camera de 1/2, cu o masa lata de cel mult 30 de cm, pe care se afla o plita uitata de lume si de detergenti, ruginita toata. Peretii erau si mai incantatori: negrii complet de fum, cu bucati de mancare care sarisera pe tavan atarnand intr-un mod care parca spunea: „gusta-ma, anul ’92 a fost an bun!”. O secunda am ramas blocata de ce vazusem, cu o privire de uimire intepenita pe fata mea, crezand ca bucataria era totusi o gluma.

Singurul lucru care m-a trezit a fost vocea inspaimantata de scarba a Boyfriendului:

– Inchide lumina! Inchide lumina!

Si acesta ne-a fost drumul, afara din minunatul camin. Nu ne venea sa credem, in Bucuresti caminele particulare erau parca scoase dintr-un hotel: baie in camera, masina de spalat, televizor, frigider, bucatarie aprobata de SANIPID si toate astea la un pret chiar convenabil. In Cluj, aratau ca niste focare de infectie care imi vor bantui amintirea ani de-a randul.

Asa ne-a gasit seara, stand deprimati pe o banca, nestiind ce sa facem, unde sa ne ducem sau cu cine sa vorbim. Si sa simti asta intr-un oras strain, cu facultatea stand sa inceapa peste nici o saptamana, nu e nici de fel placut si cu atat mai putin incujarator.

Astfel, am luat hotararea ca, alta cale nu era, si ca singura noastra solutia ar fi o garsoniera in care sa stam doar noi doi, in speranta ca poate in semestrul care avea sa vina, cineva va renunta la un loc la camin, si el se va duce la un camin de baieti, eu la un camin de fete. Adica hai sa recunoastem, nu poti sa faci aceeasi caterinca cu prietena si nici nu poti sa vorbesti despre chestii femeiesti cu prietenul- doar daca vrei sa il faci sa sara de la etaj. Dar, n-aveam de ales, si pana la urma ne-am gandit noi ca lucrurile nu aveau sa stea deloc rau nici asa.

Pas cu pas am fost la cel putin cinci aparatamente, si am sunat la cel putin douazeci, dand peste fie garsoniere deja date, garsoniere mobilate in stil „clasic”- unde clasic se traduce vechi de cel putin 20 de ani, si mobilate „integral”, adica un aragaz, o chiuveta, si o canapea de o singura persoana. Piesa de rezisdenta a fost insa o femeie care mi-a zis la telefon ca ea nu imi zice adresa unde este pana nu ii spun cati bani sunt dispusa sa dau…Putem cu totii sa pronuntam cuvintele „paranoica si ahtiata de bani”?

Insa pe departe cel mai minunat loc pe care l-am vizitat, a fost casa unei batrane. Situata aproape central, cu o gradinita frumoasa si o banca perfecta pentru zile de primavara, locul parea de bun augur. Efectiv ma vedeam stand pe banca aceea cu o tigara in mana si intoxicand trandafirii cu monoxid de carbon!

 Condusi la demisol unde se afla respectiva „garsoniera” totul pare in regula: mobila veche, dar acceptabila, iar mirosul usor de umezeala ar fi disparut cu siguranta o data cu o ferestra deschisa- timp de vreo zece ani. Intram toti trei in bucatarie care parea destul de incapatoare si acceptabila si cu o perdea in spatele careia am dedus ca se afla un spatiu pentru depozitat probabil borcane si diverse. Si totusi, indiferent de cat de pronuntat era sarcasmul meu la ora accea, trebuia sa recunosc ca nu arata deloc rau. Asa ca urma numai intrebarea de un milion de dolari:

– In regula, si baia? intreb eu.

Moment in care batranica se duce iute langa perdea si raspunde vesela:

– Aici!

Si da la o parte perdeaua pentru a ne prezenta baia, din bucatarie, unde la nici un metru si jumatate de aragaz se afla toaleta- evident pentru a facilita multitaskingul gospodaresc. Ce poate sa isi doreasca un om mai mult decat sa stea pe wc si sa invarta lingura in oala de mancare in acelasi timp, in miresme ce se amesteca in mod spectacular una cu cealalta? Ba chiar imaginati-va ce poze super de HI5 aveau sa iasa: pana acuma nu am vazut decat pipite si pitipoance ori in baie ori in bucatarie. Eu as fi putut sa duc totul la urmatorul nivel! Unde-i unul/una nu-i putere, unde-s multi/multe puterea creste si dusmanul (in acest context neuronii) nu sporeste!

Amandoi am ramas masca, el oripilat, eu cu un zambet plastificat pe fata, incercand sa evit sa nu insult femeia in vreun fel si cu atat mai putin gusturile originale in materie de decoratiuni interioare. Ca totusi veni vorba acuma, originale chiar nu erau asa. Mai vazusem o astfel de situatie….Singura problema e ca situatia respectiva am vazut-o intr-un episod din Powerpuff girls, cand profesorul Utonium obtine o slujba intr-un oras vecin, si ia totul pentru a se muta acolo. Ajuns fiind intr-un apartament infect le spune fetelor plin de entuziasm: „Look girls, there’s even a toilette right here in the kitchen!”

Era oficia….preferam cutia de carton!

5 comentarii

Din categoria Andreea